Functiile Dreptului Informational Essay

Introducere
Împotriva proprietăţii intelectuale
Ediţia Laissez Faire Books (2012)
Stephan Kinsella

Laissez Faire Books a fost şi pentru mine, la fel cum a fost pentru mulţi alţi libertarieni, o sursă indispensabilă de cărţi şi informaţii în anii 1980 şi 1990. Îmi plăcea să răsfoiesc paginile minunatului său catalog, plin de recenzii şi sugestii informative. LFB a jucat un rol crucial în păstrarea şi răspândirea ideilor despre libertate şi economia sănătoasă înaintea apariției internetului. Aşadar, sunt onorat că LFB publică o versiune a monografiei mele.

Împotriva Proprietăţii Intelectuale a apărut ca articol destul de lung în Journal of Libertarian Studies în 2001, având acest titlu la sugestia Profesorului Hans-Hermann Hoppe, pe atunci editorul jurnalului. Titlul iniţial a fost „Legitimitatea Proprietăţii Intelectuale”, numele unei lucrări anterioare pe care am susţinut-o la Austrian Scholars Conference cu un an în urmă.[1] Se întâmpla doar acum 11 ani, dar atunci problema proprietăţii intelectuale (PI) nu prezenta prea mult interes în rândul libertarienilor. Era privită ca o problemă obscură şi insignifiantă, nu ca una din cele mai importante. Atenţia libertarienilor era îndreptată spre taxe, război, stat, războiul împotriva drogurilor, confiscarea activelor, reglementarea afacerilor, libertăţile civile şi aşa mai departe. Nu spre brevete şi drepturi de autor.

Şi eu credeam la fel. M-am interesat de această problemă în primul rând pentru că eram, încă din 1993, avocat practicant în domeniul brevetelor, iar argumentele elaborate de Ayn Rand în favoarea PI nu mă satisfăcuseră niciodată.[2] Amestecul ei ciudat de argumente utilitariste şi legate de proprietate îmi părea suspect. Includea argumente sinuoase pentru a demonstra de ce un brevet pe termen de 17 ani şi drepturi de autor pentru 70 de ani erau aproape corecte, şi de ce era echitabil ca primul sosit la biroul de brevete să primească un monopol pe care să îl poată folosi împotriva unui inventator independent care a întârziat doar o zi. Ştiam că abordarea randiană era greşită, dar presupuneam că trebuie să existe o metodă mai bună de a justifica drepturile de proprietate intelectuală. Aşa că am citit şi m-am gândit şi am încercat să îi dau de capăt. Într-un final, am concluzionat că brevetele şi drepturile de autor sunt lucruri complet etatiste şi derogări nejustificate de la drepturile de proprietate şi piaţă liberă. Aşa că am scris acel articol pentru a mi-l scoate din cap, iar apoi m-am ocupat de alte domenii mai interesante pentru mine, ca teoria drepturilor, teoria legală libertariană şi intersecţia dintre economia austriacă şi drept.

Dar statutul de singuratic într-ale PI era pe cale de a se schimba. Unii au început să simtă că problemele PI deveneau din ce în ce mai importante. Nevoia de a arunca o rază de lumină asupra brevetelor şi drepturilor de autor, până atunci lăsate în umbră şi în domeniul de expertiză al specialiştilor, devenea din ce în ce mai aparentă. Un semnal iniţial al acestei tendințe printre austro-libertarieni a fost faptul că Institutul Mises a distins „Împotriva proprietăţii intelectuale” cu premiul O.P. Alford III în 2002[3].

Apariţia internetului era motivul pentru care PI ieşea din conul de umbră. Internetul –­ informaţia digitală şi distribuirea de fişiere, reţelele sociale şi tehnologii asemănătoare precum celularele, trimiterea sms-urilor şi omniprezenţa camerelor video – prindea viteză şi devenea o uriaşă forţă socială. Devenea una din cele mai importante unelte în lupta contra etatismului şi pentru păstrarea şi extinderea libertatății şi prosperității umane. Din acest motiv a și fost atacat de către stat sub acoperirea luptei împotriva pornografiei, jocurilor de noroc, terorismului şi, în special, a pirateriei/încălcării drepturilor de autor.

 

Internetul a devenit cea mai mare maşină de copiat, acest lucru ducând la o creştere dramatică a încălcărilor drepturilor de autor, şi astfel a proceselor şi sancţiunilor aplicate în legătură cu ele. În acelaşi timp, ştiri despre persecuţii bazate pe drepturile de autor şocant de excesive, absurde şi revoltătoare erau comunicate instant prin intermediul internetului – studenţi şi mame singure date în judecată pentru milioane de dolari din cauza distriburii câtorva melodii. Aceste procese erau scoase din culise, utilizatorii internetului fiind puşi în gardă în legătură cu ele.

 

Abuzurile în legătură cu brevetele au crescut și odată cu dezvoltarea sectorului tehnic şi cu creşterea economică. Au început și ele să fie denunțate cu viteza luminii pe bloguri şi în fluxurile RSS. Între timp, producătorii tradiţionali de conţinut, mereu reticenţi la noile tehnologii care perturbă modelele confortabile de afaceri, au continuat să facă lobby pe lângă Congres pentru creșterea sferei și perioadelor de aplicabilitate a brevetelor şi a drepturilor de autor, a sancţiunilor pentru încălcarea legislației și a impunerii acestor hotărâri.[4] Efortul a culminat cu recentele propuneri de legislaţie anti-piraterie precum Stop Online Piracy Act (SOPA) şi Protect IP Act (PIPA), care au fost abandonate, cel puţin pentru moment, datorită unei istorice revolte pe internet.[5]

 

Din aceste motive, la jumătatea anilor 2000, libertarienii, libertarienii de stânga, libertarienii civili şi tineretul dependent de internet au devenit mult mai interesaţi de probleme de PI şi mult mai receptivi la argumente împotriva PI.[6] A crescut interesul pentru critici mai vechi împotriva PI, precum Benjamin Tucker, Wendy McElroy, Sam Konkin şi Tom Palmer, care au observat problemele brevetelor şi drepturilor de autor încă din perioada pre-internet.[7] Din ce în ce mai mulţi oameni scriu pe această problemă şi extind analizele precedente, printre ei fiind Sheldon Richman, Mike Masnik, Nina Paley, David Koepsell, Jeff Tucker şi alţii. În plus, mulţi economişti şi cercetători empirişti,[8] dintre care se remarcă Michele Boldrin şi David Levine, autori ai ineditei cărți „Împotriva Monopolului Proprietăţii Intelectuale”, şi-au exprimat pe baze empirice scepticismul față de aşa-zisele efecte pro-inovaţie ale brevetelor şi drepturilor de autor.[9]

 

De când am scris „Împotriva Proprietăţii Intelectuale” în 2001[10], atât eu cât şi alţii am scris destul de mult pe problema aşa-zisului drept de proprietate intelectuală, pe măsură ce acesta a devenit o ameninţare din ce în ce mai mare şi mai vizibilă pentru drepturile de proprietate, libertatea de exprimare şi internet. Lucrez la o nouă carte, intitulată „Copiază această carte”, unde iau în considerare argumentele, dovezile şi exemplele mai recente. Între timp, cititorii pot găsi utilă o listă a cărţilor şi discuţiilor care suplinesc argumentele aduse în cartea mea, pe care am compilat-o pe site-ul C4SIF „Împotriva Proprietăţii Intelectuale – Material suplinitor selectat” (1 Martie, 2012) și care va fi actualizată din când în când. Pentru mai multe informaţii vedeţi diferitele materiale pe care le găsiţi la http://www.c4sif.org/resources şi materialele care vor fi postate pe www.c4sif.org.

 

 

Prefaţă
Jeffrey A. Tucker
Ediţia Laissez Faire Books (2012)

Această monografie este considerată pe bună dreptate un clasic modern. Stephan Kinsella a făcut lumea libertariană să reconsidere fundamentele proprietății intelectuale.

Mises și Rothbard ne-au avertizat în legătură cu brevetele de invenţie, dar Kinsella merge mult mai departe. El argumentează că însăşi existenţa brevetelor de invenţie – şi a drepturilor de autor sau mărcilor înregistrate – este contrară pieţei libere. Toate acestea folosesc statul pentru a crea raritatea artificială a unor bunuri lipsite de raritate, folosind coerciţia într-un mod care este contrar drepturilor de proprietate şi libertăţilor contractuale.

Mulţi dintre cititorii acestei cărţi vor fi surprinși de rigoarea argumentului lui Kinsella. Digerarea lui ia timp, deoarece este foarte şocant la început. Dar Kinsella îşi susţine ideile cu o logică imbatabilă şi cu exemple care au o forţă de persuasiune copleşitoare.

La urma urmei, relevanţa acestui argument într-o epocă digitală nu poate fi supraevaluată. Statul lucrează cu producători privaţi monopolişti pentru a restricţiona inovaţia şi a împiedica progresul tehnologiei, în timp ce folosește coerciţia împotriva posibililor competitori şi împotriva consumatorilor. Chiar şi politica externă a SUA este afectată profund de confuzia largă asupra a ceea ce este legitim şi ceea ce este doar afirmat ca fiind proprietate.

Kinsella doreşte în locul acestui sistem cartelizat nici mai mult nici mai puţin decât o piaţă liberă, care nu nu are nimic în comun cu ceea ce se cheamă proprietate intelectuală astăzi. El argumentează că proprietatea intelectuală nu este o extensie a proprietăţii reale, ci doar o convenţie legală impusă de stat.

Puţine cărţi scrise în ultimele decenii au cauzat o asemenea regândire a fundamentelor. Este esenţial ca libertarienii să înţeleagă corect această problemă şi să cuprindă toate fațetele argumentelor. Cartea lui Kinsella reuşeşte chiar în acest sens – susţine imposibilitatea proprietăţii intelectuale mai riguros şi mai amănunţit decât orice s-a scris până acum, la dreapta, la stânga și între ele.

 


[1] “Împotriva Proprietăţii Intelectuale” a apărut prima oară ca parte a simpozionului Applications of Libertarian Legal Theory, publicat în Journal of Libertarian Studies 15, nr. 2 (Primăvara anului 2001); se baza pe “Legitimitatea Proprietăţii Intelectuale”, un articol prezentat la secţiunea de Drept şi Economie din cadrul Austrian Scholars Conference, Institutul Ludwig von Mises, Auburn, Alabama (Martie, 2000).

[2] Ayn Rand, “Patents and Copyrights”, în Capitalism: The Unknown Ideal (New York American Library, 1967), p. 133.
[3] http://mises.org/page/1475/Mises-Institute-Awards#Alford
[4] Vezi Kinsella, “The Mountain of IP Legislation”, C4SIF Blog (Nov. 24, 2010); Mike Masnick, “How Much Is Enough? We’ve Passed 15 ‘Anti-Piracy’ Laws In The Last 30 Years”, Techdirt (Feb. 15, 2012); și Timothy B. Lee, “Copyright enforcement and the Internet: we just haven’t tried hard enough?”, ars technica (Feb. 16, 2012). 1967), p. 133.
[5] Vezi, Kinsella, “SOPA is the Symptom, Copyright is the Disease: The SOPA wakeup call to ABOLISH COPYRIGHT,” The Libertarian Standard (Jan. 24, 2012). Pentru mai multe discuţii despre SOPA şi PIPA, vezi C4SIF.org şi Techdirt. Vezi de asemenea Kinsella, “Where does IP Rank Among the Worst State Laws?”, C4SIF Blog (Jan. 20, 2012), “Masnick on the Horrible PROTECT IP Act: The Coming IPolice State,” C4SIF Blog (June 2, 2012), “Copyrightand the End of Internet Freedom,” C4SIF Blog (May 10, 2011), “Patent vs.Copyright: Which is Worse?”, C4SIF Blog (Nov. 5, 2011).
[6] Vezi Kinsella, “The Death Throes of Pro-IP Libertarianism,” Mises Daily (July 28, 2010). Despre tineri şi internet, vezi de asemenea Kinsella, “‘We,The Web Kids’: Manifesto For An Anti-ACTA Generation”, C4SIF Blog (March 3, 2012).
[7] Vezi Kinsella, “The Origins of Libertarian IP Abolitionism”, Mises Economics Blog (April 1, 2011) şi “The Four Historical Phases of IP Abolitionism”, C4SIF Blog (April 13, 2011).
[8] Vezi diverse articole pe www.c4sif.org/resources.
[9] Vezi diverse articole pe www.c4sif.org/resources, şi Kinsella, “Yet Another Study Finds Patents Do Not Encourage Innovation”, Mises Economics Blog (July 2, 2009).
[10] În cartea „Împotriva Proprietăţii Intelectuale” folosesc uneori termenul “tangibil” pentru a indica resursele rare care pot fi subiectul drepturilor de proprietate. Hardy Bouillon argumentează că ar fi mai precis să ne concentrăm pe diferenţa dintre bunuri materiale şi imateriale decât pe bunuri tangibile şi intangibile, ca piatră de temelie a lucrurilor care pot face subiectul drepturilor de proprietate. După cum scrie Bouillon:

Deşi unii vorbesc exclusiv de bunuri tangibile şi intangibile, eu prefer să vorbesc despre bunuri materiale şi imateriale… Problema bunurilor materiale nu este dacă sunt tangibile, deoarece unele nu sunt. De exemplu, atomii şi multe alte materiale foarte mici nu sunt tangibile, sunt identificabile numai în mod indirect, dar asta nu ne împiedică să le numim materiale.

Hardy Bouillon, “O notă despre Proprietatea Intelectuală şi Externalităţi”, Mises Daily (27 Octombrie 2009), publicată iniţial în “Proprietate, Libertate şi Societate: Eseuri în Onoarea lui Hans-Hermann Hoppe (Jörg Guido Hulsmann & Stephan Kinsella, eds., Institutul Mises, 2009)

 

Împotriva proprietăţii intelectuale

Drepturile de proprietate:
Tangibile şi intangibile

Toţi libertarienii susţin drepturile de proprietate şi sunt de acord că drepturile de proprietate includ drepturi asupra resurselor tangibile. Aceste resurse includ bunuri imobiliare (reale) precum terenurile şi casele, şi bunuri mobiliare, precum scaunele, maşinile şi ceasurile [1]

Mai mult decât atât, toţi libertarienii susţin drepturile de proprietate asupra propriului corp. Aceste drepturi pot fi denumite „proprietate de sine” cât timp se are în vedere faptul că există o dispută dacă aceste drepturi de proprietate asupra trupului uman sunt alienabile în acelaşi fel în care drepturile asupra obiectelor externe, care pot face obiectul aproprierii originale, sunt alienabile.[2] În orice caz, practic toţi libertarienii susţin că toate resursele rare tangibile – apropriabile din natură sau prelucrate, imobile sau mobile, sau chiar propriile noastre corpuri – sunt supuse controlului, sau deţinute de indivizi specifici.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de obiectele tangibile (corporale) către cele intangibile, problema devine mai înceţoşată. Dreptul la imagine (legile împotriva defăimării) şi legile împotriva şantajului se referă, de exemplu, la lucruri evident intangibile. Mulţi libertarieni, deşi nu toţi, se opun legilor împotriva şantajului şi mulţi se opun ideii de drept la proprie imagine.[3]
Disputat este de asemenea şi conceptul de proprietate intelectuală (PI). Există drepturi individuale pentru creaţia intelectuală a persoanei, cum sunt invenţiile şi lucrările scrise? Ar trebui sistemul legislativ să protejeze asemenea drepturi? Mai jos voi rezuma legislaţia actuală din SUA în materie de proprietate intelectuală. Apoi voi studia diverse viziuni libertariene asupra drepturilor de proprietate intelectuală şi voi prezenta ceea ce eu consider a fi viziunea corectă.

 

 

Rezumatul legislaţiei drepturilor de proprietate intelectuală

Tipuri de proprietate intelectuală

 

Proprietatea intelectuală este un concept larg care acoperă mai multe tipuri de drepturi recunoscute legal, ce iau naştere din anumite tipuri de creativitate intelectuală, sau care au altfel legătură cu ideile.[4] Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi asupra bunurilor intangibile[5] – asupra ideilor, care sunt exprimate (ca în cazul drepturilor de autor) sau incluse în implementări practice (cum sunt brevetele de invenţie). Tom Palmer explică astfel: „Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi asupra ideilor, care sunt distincte de substratul material în care sunt exprimate.”[6] În sistemele legislative actuale, proprietatea intelectuală include în mod curent cel puţin drepturile de autor, mărcile înregistrate, brevetele de invenţie şi secretele comerciale.[7]

Drepturile de autor

 

Drepturile de autor sunt drepturi acordate autorilor de „lucrări originale”, cum sunt cărţile, articolele, filmele şi programele de calculator. Dreptul de autor oferă dreptul exclusiv de a reproduce opera, a pregăti opere derivate sau de a presta sau prezenta lucrarea în mod public.[8] Drepturile de autor protejează numai forma sau modul de exprimare al ideii, nu ideile care au stat la baza operei.[9]

Deşi dreptul de autor poate fi înregistrat pentru a obţine anumite avantaje legale, dreptul de autor nu trebuie să fie înregistrat pentru a exista. Mai degrabă, dreptul de autor apare în mod automat în momentul în care opera este „fixată” într-o „formă tangibilă de exprimare”, şi durează atât timp cât trăieşte autorul, plus 70 de ani, sau durează 95 de ani în cazul în care angajatorul deţine dreptul de autor.[10]

 

Brevetul de invenţie

 

Brevetul de invenţie reprezintă un drept de proprietate asupra invenţiilor, mai precis, asupra dispozitivelor sau proceselor care îndeplinesc o funcţie „utilă”.[11] Un model nou sau îmbunătăţit de cursă de şoareci este un exemplu de dispozitiv ce poate fi patentat. Brevetul de invenţie acordă în mod efectiv un monopol limitat inventatorului, pentru ca acesta să producă, folosească sau să îşi vândă invenţia. Cu toate acestea, brevetul acordă posesorului acestuia doar dreptul de a exclude (adică de a îi împiedica pe alţii să pună în aplicare invenţia brevetată); de fapt nu îi oferă deţinătorului brevetului dreptul de a folosi invenţia patentată.[12]

Nu toate inovaţiile sau descoperirile sunt patentabile. Curtea Supremă de Justiţie a SUA a identificat, de exemplu, trei categorii de lucruri care nu sunt patentabile, adică „legile naturii, fenomenele naturale şi ideile abstracte”[13]. Cu toate acestea, reducând ideile abstracte la un anumit tip de „aplicaţie practică”, adică „un rezultat util, concret şi tangibil”[14] permite brevetarea acestora. Brevetele SUA, din data de 8 iunie 1995, durează de la data emiterii până la 20 de ani de la data originală când a fost depusă aplicaţia[15] (durata anterioară era de 17 ani de la data emiterii).

 

Secretele comerciale

 

Un secret comercial constă în orice formulă confidenţială, dispozitiv sau informaţie care îi oferă posesorului un avantaj competitiv atât timp cât rămâne secret.[16] Un exemplu ar fi formula pentru a face Coca-Cola®. Secretele comerciale pot include şi informaţii care sunt prea abstracte pentru a fi protejate prin brevete, sau care nu sunt suficient de originale pentru a fi protejate de drepturile de autor (de exemplu, o bază de date despre cutremure sau o listă a clienţilor). Legislaţia în domeniul secretelor comerciale este folosită pentru a împiedica furtul acestora sau pentru a oferi despăgubiri în cazul unor asemenea furturi.[17] Secretele comerciale sunt protejate de legislaţia de la nivel statal, deşi unele legi recente de la nivel federal au fost aprobate pentru a preveni furtul secretelor comerciale.[18]


Protejarea secretelor comerciale este obţinută prin declararea unor detalii ale unui subiect ca secrete. Secretul comercial poate dura, în mod teoretic, un timp nelimitat, deşi divulgarea, ingineria inversă sau invenţia independentă îl pot distruge. Secretele comerciale pot proteja informaţii secrete şi procese, de exemplu compilaţiile de date sau hărţi care nu pot fi protejate prin drepturi de autor, şi de asemenea pot fi folosite pentru a proteja codul sursă a unui program (de calculator) care nu a fost divulgat sau care nu poate fi protejat prin brevet. Un dezavantaj al încrederii în protecţia oferită de secretele comerciale este faptul că un terţ independent, care inventează obiectul unui secret comercial al altei persoane, poate obţine un brevet asupra dispozitivului sau procesului respectiv şi poate să îl împiedice pe inventatorul original (deţinătorul secretului comercial) să folosească invenţia.

 

Marca înregistrată

 

Marca (înregistrată) este un cuvânt, o frază, un simbol sau un design folosit pentru a identifica sursa bunurilor sau serviciilor care sunt vândute, şi pentru a le distinge de alte bunuri sau servicii. De exemplu, Coca-Cola® este o marcă iar desenul care apare pe cutiile băuturilor răcoritoare le identifică ca produse ale acelei companii, distingându-le de cele ale competitorilor, precum Pepsi®. Legislaţia în domeniul mărcilor împiedică în primul rând încălcarea mărcii comerciale, ex. folosirea mărcilor „foarte similare” pentru a-ţi identifica propriile bunuri şi servicii. Spre deosebire de drepturile de autor şi brevetele, dreptul asupra mărcii poate dura pe o perioadă nelimitată dacă deţinătorul continuă să folosească acea marcă. Durata înregistrării federale a mărcilor este de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă 10 ani.[19]


Alte drepturi legate de protecţia mărcilor includ drepturi împotriva atenuării/diluării mărcii[20], anumitor forme de cybersquatting [înregistrarea unui domeniu de internet cu numele unei mărci înregistrate în scopul de a face profit de pe urma notorietăţii acelei mărci – n. tr.],[21] şi diferite revendicări de „competiţie neloială”. Proprietatea intelectuală include şi recente inovaţii legale, precum masca de protecţie disponibilă pentru modele de circuite integrate (de semiconductori)[22], protecţia sui generis, similară cu drepturile de autor, pentru modele de cocă a navelor,[23] şi un propus drept sui generis asupra bazelor de date, sau colecţiilor de informaţii.[24]


În Statele Unite ale Americii, legea de la nivel federal guvernează în mod aproape exclusiv domeniul drepturilor de autor şi al brevetelor, deoarece Constituţia oferă Congresului puterea de a „promova progresul ştiinţelor şi artelor utile.”[25] În ciuda faptului că legea federală oferă brevete şi drepturi de autor, anumite aspecte, precum proprietatea asupra brevetelor, se bazează pe legea de la nivel statal, care tinde să fie destul de uniformă de la stat la stat. [26] În schimb, dreptul de proprietate asupra mărcilor comerciale acordat de legea federală, nefiind autorizat în mod explicit de Constituţie, se bazează pe clauze comerciale interstatale, astfel că acoperă doar mărcile pentru bunuri şi servicii din comerţul interstatal.[27] Mărcile comerciale oferite de legislaţia fiecărui stat încă există, deoarece nu au fost eliminate complet de legea federală, dar mărcile acordate la nivel federal tind să fie mai importante din punct de vedere comercial şi mai puternice. Secretele comerciale sunt protejate în mod general de legislaţia de la nivelul statului, nu de cea federală.[28]

Mulţi nespecialişti, inclusiv libertarieni, au un grad de înţelegere destul de scăzut a conceptelor şi legislaţiei proprietății intelectuale, şi de multe ori confundă drepturile de autor, mărcile comerciale şi brevetele. Se crede, destul de incorect, că în Statele Unite inventatorul care depune primul documentele la biroul de brevete are prioritate în faţa celor care depun mai târziu. Cu toate acestea, sistemul din Statele Unite este un sistem „primul care inventează”, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări, care au un sistem „primul care depune documentele”.[29]

 

Drepturile de proprietate intelectuală şi relaţia cu proprietatea tangibilă

 

După cum am observat mai sus, drepturile de proprietate intelectuală, cel puţin în privinţa brevetelor şi drepturilor de autor, pot fi considerate drepturi asupra unor obiecte ideale. Este important să subliniem că proprietatea asupra unei idei, sau asupra obiectelor ideale, oferă în mod efectiv posesorului drepturilor de proprietate intelectuală un drept de proprietate asupra tuturor întruchipărilor fizice ale acelei opere sau invenţii. Să luăm de exemplu o carte ce are drepturi de autor. Posesorul drepturilor de autor A are drept asupra obiectului ideal ce se află la bază, în cazul nostru cartea fiind doar o ipostază. Sistemul drepturilor de autor oferă lui A dreptul asupra structurii aşezării cuvintelor din carte; din această cauză, prin implicaţie, A are drept asupra tuturor instanțierilor corporale ale cărţii – de ex. un drept asupra tuturor versiunilor fizice ale cărţii, sau, cel puţin, asupra fiecărei cărţi din jurisdicţia sistemului legal care recunoaşte drepturile de autor.

Astfel, dacă A scrie un roman, el are drept de autor asupra „muncii” sale. Dacă el vinde o copie fizică a romanului către B, sub forma unei cărţi, atunci B deţine numai acea copie fizică a romanului; B nu deţine „romanul” însuşi, şi nu are dreptul de a face o copie a romanului, chiar folosindu-se de propria hârtie şi cerneală. Astfel, chiar dacă B deţine proprietatea asupra hârtiei şi a tiparului, el nu poate să îşi folosească proprietatea pentru a crea o altă copie a cărţii lui A. Doar A are dreptul de a copia cartea (copyright – drept de copiere).


De asemenea, dreptul de proprietate a lui A asupra unui brevet îi conferă dreptul de a opri un terţ din a folosi sau practica invenţia patentată, chiar dacă terţul s-ar folosi numai de proprietatea sa. În acest fel, dreptul lui A asupra unor obiecte ideale îi conferă un anumit grad de control – proprietate – asupra proprietăţii tangibile a altor persoane. Brevetul de invenţie şi dreptul de autor transferă în mod invariabil un drept parţial de proprietate asupra lucrurilor tangibile de la proprietarii lor naturali către inventatori şi artişti.

 

 

PERSPECTIVE LIBERTARIENE ASUPRA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Spectrul

 

Perspectivele libertariene asupra proprietăţii intelectuale se întind de la suportul complet pentru cea mai mare gamă de proprietate intelectuală imaginabilă, până la opoziţia completă împotriva drepturilor de proprietate intelectuală. Cea mai mare parte a discuţiilor despre proprietatea intelectuală se referă la brevete şi drepturi de autor; după cum am discutat mai sus, mărcile comerciale şi secretele comerciale sunt mai puţin problematice. De aceea, acest articol se concentrează în mod deosebit asupra legitimităţii brevetelor şi drepturilor de autor.

Argumentele pro-proprietate intelectuală pot fi divizate în argumentele drepturilor naturale şi argumente utilitariste. Susţinătorii libertarieni a proprietăţii intelectuale tind să adopte prima justificare.[30] De exemplu, printre libertarienii susţinători ai drepturilor naturale, sau care cel puţin nu sunt explicit utilitarişti, se numără, de la cel mai extrem până la cel mai moderat, Galambos, Schulman şi Rand.[31] Printre precursorii libertarienilor moderni, Spooner şi Spencer susţin amândoi proprietatea intelectuală pe motive morale sau ţinând de drepturile naturale.[32]


Conform viziunii bazate pe drepturile naturale împărtăşite de unii libertarieni, creaţiile minţii umane sunt îndreptăţite să beneficieze de protecţie la fel ca proprietatea tangibilă. Amândouă sunt rezultatul muncii şi minţii cuiva. Deoarece omul își deţine propria muncă, el are

„un drept natural asupra fructelor muncii sale. Conform acestei perspective, așa cum cineva are dreptul asupra culturilor pe care le plantează, la fel are dreptul asupra ideilor pe care le generează şi asupra artei pe care o produce.”[33]

Această teorie se bazează pe noţiunea conform căreia omul îşi deţine în proprietate propriul corp şi munca acestuia şi, drept urmare, fructele acestora, inclusiv „creaţiile” intelectuale. Un individ creează un sonet, un cântec, o sculptură, folosindu-şi munca şi corpul. Drept urmare el este îndreptăţit să „deţină” aceste creaţii, deoarece ele au rezultat din alte lucruri pe care el le „deţine”.

De asemenea există argumente utilitariste în favoarea proprietății intelectuale. Judecătorul federal Richard Posner este un proeminent susţinător utilitarist (deşi nu libertarian) al drepturilor de proprietate intelectuală.[34] Dintre libertarieni, anarhistul David Friedman analizează şi se pare că susţine proprietatea intelectuală pe baze „legale şi economice”,[35] sau un cadru instituţional utilitarist. Argumentul utilitarist presupune că noi ar trebui să alegem politici şi legi care maximizează „bogăţia” sau „utilitatea”. În legătură cu drepturile de autor şi brevetele, există ideea conform căreia mai multe creaţii artistice şi „inovaţii” corespund, sau duc la, mai multă bogăţie. Bunurile publice şi efectele consumatorilor neplătitori (free-rider) reduc astfel avuţia sub nivelul său optim, de ex. mai jos decât avuţia obţinută dacă ar exista o legislaţie a proprietății intelectuale adecvată asupra cărţilor. Astfel, avuţia este optimizată, sau cel puţin crescută, prin acordarea drepturilor de autor şi monopolurilor brevetelor de invenţie, care încurajează autorii şi inventatorii să creeze şi să inventeze.[36]

Pe de altă parte, există o lungă tradiţie a opoziţiei față de brevetele de invenţie şi drepturile de autor. Dintre oponenţii moderni îi amintim pe Rothbard, McElroy, Palmer, Lepage, Bouckaert şi subsemnatul.[37] Benjamin Tucker de asemenea s-a opus viguros proprietăţii intelectuale într-o dezbatere din secolul XIX dintr-o publicaţie individualistă şi anarhistă intitulată Liberty.[38] Aceşti comentatori au scos în evidenţă multe probleme ale argumentelor utilitariste convenţionale şi ale argumentelor dreptului natural, oferite pentru a justifica drepturile de proprietate intelectuală. Acestea şi alte deficienţe ale argumentelor pro-proprietate intelectuală sunt analizate mai jos.

 

Apărarea utilitaristă a proprietăţii intelectuale

 

Apărătorii proprietăţii intelectuale susţin de cele mai multe ori acest concept pe baze utilitariste. Utilitariştii susţin că „scopul” de a încuraja creşterea inovaţiilor şi a creativităţii justifică acele „mijloace” aparent imorale care restricţionează libertatea indivizilor de a-şi folosi proprietatea fizică aşa cum consideră ei de cuviință. Dar sunt trei probleme fundamentale în încercarea de a justifica orice drept sau lege strict din punct de vedere utilitarist.

În primul rând, să presupunem că avuţia sau utilitatea poate fi maximizată prin adoptarea anumitor reguli legale; „dimensiunea feliei” a crescut. Chiar şi în această situaţie, nu se demonstrează că aceste reguli sunt justificate. De exemplu, cineva poate argumenta că utilitatea netă este sporită prin redistribuirea a jumătate din avere de la cei mai bogaţi 1% oameni din societate către cei mai săraci 10%. Dar chiar dacă furtul proprietăţii lui A şi oferirea acesteia lui B creşte bunăstarea lui B mai mult decât o diminuează pe a lui A (dacă o asemenea comparaţie ar putea fi vreodată făcută), asta nu înseamnă că furtul proprietăţii lui A este justificat. Maximizarea bunăstării nu este scopul legii; mai degrabă scopul acesteia este justiţia – să ofere fiecărui om ceea ce merită. [39] Chiar dacă bunăstarea generală este crescută datorită legilor ce reglementează proprietatea intelectuală, nu decurge logic că acest rezultat dezirabil justifică folosirea violenţei împotriva dreptului unui individ de a-şi folosi proprietatea aşa cum consideră de cuviinţă.

În plus faţă de problemele etice, utilitarismul nu este coerent. Implică în mod necesar efectuarea unor comparaţii interpersonale ilegitime între utilităţile oamenilor, ca atunci când „costurile” legislaţiei din domeniul proprietăţii intelectuale ar putea fi scăzute din „beneficiile” acesteia pentru a determina dacă asemenea legi oferă un beneficiu net. [40]

Dar nu toate evaluările au un preţ de piaţă; de fapt niciuna nu are. Mises a demonstrat că, nici măcar în cazul bunurilor care au un preţ de piaţă, preţul nu serveşte măsurării valorii bunului.[41]


În ultimul rând, chiar dacă lăsăm deoparte problemele comparării utilităţii la nivel interpersonal şi problema legitimităţii redistribuţiei şi ne continuăm analiza, nu este deloc clar dacă legislaţia proprietăţii intelectuale duce la o schimbare – fie creştere, fie descreştere – a avuţiei generale.[42] Este discutabil dacă drepturile de autor şi brevetele chiar sunt necesare în vederea încurajării producţiei de lucrări creative şi inovaţii, sau dacă beneficiile suplimentare constând în inovaţii sunt mai mari decât costurile imense ale sistemului proprietăţii intelectuale. Studiile econometrice nu arată în mod concludent câştiguri nete la nivelul avuţiei. Poate că ar fi existat chiar mai multe inovaţii dacă nu ar fi existat brevetele; poate că mai mulţi bani ar fi fost disponibili pentru cercetare şi dezvoltare dacă nu ar fi fost cheltuiţi pe brevete şi procese. Este posibil ca organizaţiile să aibă un stimulent şi mai mare să inoveze dacă nu s-ar baza pe un monopol de 20 de ani.[43]

Cu siguranţă există costuri ale sistemului de brevete. După cum am observat mai sus, brevetele pot fi obţinute numai pentru aplicaţiile „practice” ale ideilor, nu pentru idei abstracte sau teoretice. Acest lucru duce la deturnarea resurselor alocate cercetării şi dezvoltării teoretice.[44] Nu este evident dacă societatea este mai câştigată cu relativ mai multe invenţii practice şi relativ mai puţină cercetare şi dezvoltare teoretică. În plus, multe invenţii sunt brevetate în scopuri defensive, acest lucru alimentând salariile avocaţilor specializaţi în brevete şi taxele oficiilor de invenţii. Aceste cheltuieli nu ar fi necesare dacă nu ar exista brevetele. În lipsa legislaţiei brevetelor, de exemplu, companiile nu ar cheltui banii în vederea obţinerii şi apărării împotriva brevetelor complet ridicole după cum sunt cele din Anexă. Pur şi simplu nu a fost demonstrat că proprietatea intelectuală duce la câştiguri nete în avuţie. Dar nu ar trebui ca cei care susţin folosirea forţei împotriva proprietăţii altora să satisfacă această nevoie de dovezi?

Trebuie să ne amintim că, atunci când susţinem anumite drepturi şi legi şi chestionăm legitimitatea acestora, de fapt cercetăm legitimitatea şi etica folosirii forţei. Să întrebi dacă o lege ar trebui să fie adoptată sau să existe înseamnă să întrebi: este corect să foloseşti forţa împotriva anumitor oameni în anumite circumstanţe? Nu este de mirare că analiza maximizării avuţiei nu răspunde la această întrebare. Analiza utilitaristă este complet confuză şi falimentară: să vorbeşti despre creşterea dimensiunii „plăcintei” este eronat din punct de vedere metodologic; nu există dovezi clare că dimensiunea plăcintei creşte cu ajutorul drepturilor de proprietate intelectuală. Mai mult decât atât, creşterea plăcintei nu justifică folosirea violenţei împotriva proprietăţii legitime a altora. Din aceste motive, apărarea pe baze utilitariste a proprietăţii intelectuale este neconvingătoare.

Câteva probleme ale drepturilor naturale

 

Alţi susţinători libertarieni ai proprietăţii intelectuale argumentează că anumite idei ar trebui să beneficieze de protecţie la fel ca drepturile de proprietate deoarece sunt create. Ayn Rand a susţinut drepturile de autor şi brevetele de invenţie ca „implementarea legală a tuturor drepturilor de proprietate: dreptul unui om asupra produselor minţii sale”.[45] Pentru Rand drepturile de proprietate intelectuală sunt, într-un anumit sens, răsplata pentru munca productivă. Este cât se poate de corect ca beneficiile de pe urma creaţiei să revină creatorului. Din acest motiv ea se opune drepturilor de autor şi brevetelor de invenţie perpetue – deoarece urmaşii nenăscuţi încă ai creatorului original nu sunt direct responsabili de creaţia muncii strămoşilor lor.

O problemă a abordării bazate pe creaţie este că în mod invariabil protejează numai anumite tipuri de creaţii – cu excepţia cazului în care fiecare idee utilă pe care cineva o are este supusă drepturilor de proprietate (mai multe despre acest lucru mai jos). Dar această distincţie între ce poate fi protejat şi ce nu este în mod necesar arbitrară. De exemplu, adevărurile filosofice, matematice sau ştiinţifice nu pot fi protejate de legislaţia actuală pe motiv că relaţiile sociale şi comerţul s-ar opri complet dacă fiecare idee nouă, adevăr filosofic şi altele asemenea lor ar fi considerate proprietatea exclusivă a creatorilor lor. Din acest motiv, brevetele pot fi obţinute numai pentru aşa-numitele „aplicaţii practice” ale ideilor, dar nu pentru ideile abstracte sau teoretice. Rand este de acord cu acest tratament disparat, în încercarea de a distinge între descoperirile nebrevetabile şi invenţii brevetabile. Ea argumentează că o „descoperire ştiinţifică sau filosofică identificând o lege a naturii, un principiu sau un fapt din realitate necunoscut înainte” nu este creată de către descoperitorul său.

Dar distincţia dintre creaţie şi descoperire nu este nici clară, nici riguroasă.[46] Nu este clar nici de ce o asemenea distincţie, chiar dacă ar fi clară, ar fi relevantă din punct de vedere etic în definirea drepturilor de proprietate. Nimeni nu creează materia; doar o manipulează în concordanţă cu legile fizicii. În acest sens, nimeni nu creează de fapt nimic. Doar rearanjează materia în noi aranjamente şi modele. Un inginer care inventează o nouă cursă de şoareci a rearanjat părţile existente pentru a îndeplini o funcţie care nu era îndeplinită înainte. Alţii care învaţă acest aranjament pot de asemenea să facă o cursă de şoareci îmbunătăţită. Cu toate acestea cursa de şoareci doar respectă legile naturii. Inventatorul nu a inventat materia din care cursa de şoareci este construită, nici legile folosite pentru a o face să funcţioneze.

În mod similar, „descoperirea” de către Einstein a relaţiei E=mc2, odată cunoscută de către alţii, le permite să manipuleze materia într-un mod mai eficient. Fără Einstein, sau fără eforturile inventatorului, alţii ar fi rămas ignoranţi în legătură cu anumite legi cauzale, sau cu moduri în care materia poate fi manipulată şi utilizată. Atât inventatorul cât şi teoreticianul efectuează un efort mental creativ pentru a produce idei noi şi folositoare. Cu toate acestea unul este răsplătit, iar celălalt nu. Într-un caz recent, inventatorul unei noi modalităţi de a calcula un număr ce reprezintă cel mai scurt drum între două puncte – o tehnică extrem de folositoare – nu a primit protecţia oferită de brevet deoarece era „doar” un algoritm matematic. [47] Dar este complet arbitrar şi injust să îi răsplăteşti pe inventatorii de lucruri practice şi pe producătorii de divertisment, precum un inginer sau un compozitor, şi să laşi cercetarea teoretică şi pe cercetătorii din domeniile matematicii şi filosofiei nerăsplătiţi. Distincţia este în mod inerent vagă, arbitrară şi necinstită.

Mai mult decât atât, adoptarea unui termen limitat pentru drepturile de proprietate intelectuală, în loc de un drept perpetuu, necesită de asemenea nişte reguli arbitrare. De exemplu, brevetele de invenţie durează 20 de ani de la data depunerii documentaţiei, pe când drepturile de autor, în cazul autorilor individuali, durează 70 de ani după moartea autorului. Nimeni nu poate susţine în mod serios că un termen de 19 ani pentru un brevet este prea scurt şi că unul de 21 de ani este prea lung, la fel cum nu poate fi clasificat preţul actual al unui litru de lapte este prea scăzut sau prea ridicat.

De aceea, o problemă în abordarea bazată pe drepturile naturale pentru a valida proprietatea intelectuală este aceea că implică în mod necesar distincţii arbitrare în legătură cu ce clase de creaţii merită protecţie şi în legătură cu lungimea perioadei de protecţie.

Desigur că o metodă de a evita această dificultate este să susţii că totul este protejabil prin proprietate intelectuală cu un termen de validitate perpetuu (infinit). De exemplu Spooner[48] susţine drepturi perpetue pentru brevete de invenţie şi drepturi de autor. Schulman susţine un concept mai larg în legătură cu ideile sau creaţiile ce pot fi protejate prin intermediul proprietăţii intelectuale. El susţine drepturi de proprietate denumite „drepturi de logos” pentru orice „logos” pe care cineva îl creează. Logos reprezintă „identitatea materială” sau modelul de identificare a unor lucruri create. Deţinătorul unui logos ar urma să deţină ordinea sau modelul informaţional impus sau observat în anumite substanţe materiale.


Cel mai radical susţinător al proprietăţii intelectuale este Andrew Joseph Galambos ale cărui idei, în măsura în care le înţeleg eu, frizează absurdul.[49] Galambos credea că omul are drepturi de proprietate asupra propriei sale vieţi (proprietate primară) şi în toate „derivaţiile non-procreative ale vieţii sale”.[50] Din moment ce „primele derivate” ale vieţii unui om sunt gândurile şi ideile sale, gândurile şi ideile reprezintă „proprietate primară”. Din moment ce acţiunea se bazează pe proprietate primară (ideile), acţiunile sunt deţinute în proprietate de asemenea; acest lucru este definit ca „libertate”. Derivatele secundare, precum pământul, televizoarele şi alte bunuri tangibile, sunt produse prin intermediul ideilor şi al acţiunii. Astfel, drepturile de proprietate asupra lucrurilor tangibile sunt retrogradate pe un loc doi, în comparaţie cu statutul „primar” al proprietăţii asupra ideilor. (Până şi Rand a ridicat odată statutul brevetelor de invenţie peste drepturile de proprietate asupra bunurilor tangibile, în bizara sa noţiune conform căreia „brevetele de invenţie se află în centrul drepturilor de proprietate”.[51] Putem crede cu adevărat că nu erau respectate drepturile de proprietate înainte de anii 1800, atunci când drepturile în privinţa brevetelor au devenit sistematizate?)

Conform relatărilor, Galambos şi-a urmat ideile până la consecinţe ridicole, susţinând un drept de proprietate asupra propriilor idei şi cerând studenţilor să nu le repete;[52] punea câte o monedă într-o casetă de fiecare dată când folosea termenul de „libertate”, ca un semn de respect al drepturilor de autor ale descendenţilor lui Thomas Paine, presupusul „inventator” al cuvântului „libertate”; şi-a schimbat şi numele din Joseph Andrew Galambos (probabil Jr.) în Andrew Joseph Galambos, pentru a evita încălcarea drepturilor tatălui său asupra numelui.[53]

Prin lărgirea domeniului proprietăţii intelectuale, şi prin creşterea duratei sale pentru a evita efectuarea unor distincţii arbitrare precum cele randiene, absurditatea şi nedreptatea cauzate de proprietatea intelectuală devine şi mai pronunţată (după cum ne-a demonstrat Galambos). Şi prin extinderea duratei brevetelor de invenţie şi drepturilor de autor la infinit, generaţiile viitoare vor fi sufocate de restricţiile din ce în ce mai mari impuse asupra proprietăţii lor. Nimeni nu va putea să construiască – sau măcar să folosească – un bec incandescent, fără a obţine permisiunea de la moştenitorii lui Edison. Nimeni nu va putea să îşi construiască o casă fără a obţine permisiunea urmaşilor primului om preistoric care şi-a părăsit peştera şi a construit o colibă. Nimeni nu ar putea folosi o varietate de tehnici, substanțe chimice, sau tratamente salvatoare de vieţi fără a obţine permisiunea de la diverşi descendenţi bogaţi şi norocoşi. Nimeni nu ar putea să fiarbă apa pentru a o purifica, sau să folosească murarea pentru a-şi păstra mâncarea, dacă nu obţine licenţă de la inventatorii (sau urmaşii îndepărtaţi) originali ai acestor tehnici.

Asemenea drepturi nelimitate asupra obiectelor ideale ar reprezenta o ameninţare serioasă a drepturilor de proprietate asupra bunurilor tangibile şi ar ameninţa să le copleşească. Toate modurile de a folosi proprietatea tangibilă ar ajunge să fie imposibile, deoarece orice posibilitate imaginabilă de a folosi proprietatea, orice acţiune ar încălca unul din milioanele de drepturi de proprietate intelectuală din trecut, iar rasa umană ar muri prin înfometare. Dar, după cum bine a observat Rand, oamenii nu sunt fantome; avem o parte spirituală, dar avem şi una materială.[54] Orice sistem care duce dreptul asupra ideilor la asemenea extreme încât anulează drepturile în bunuri tangibile este, evident, nepotrivit pentru oameni în carne şi oase. Nici un om nu poate trăi în conformitate cu o asemenea viziune nerestricţionată asupra proprietăţii intelectuale. Ceilalţi susţinători ai proprietăţii intelectuale îşi justifică susţinerea prin limitarea domeniului de aplicare sau a termenilor proprietăţii intelectuale, adoptând astfel distincţiile arbitrare din punct de vedere etic expuse mai sus.

 

O problemă mai importantă pentru viziunea bazată pe drepturi naturale asupra proprietăţii intelectuale se regăseşte în accentul nejustificat pus pe „creaţie”, în loc de raritate, ca sursă a drepturilor de proprietate, după cum vom vedea mai jos.

 

 

Proprietatea intelectuală şi drepturile de proprietate

 

Proprietate şi raritate

 

Să ne dăm un pas înapoi şi să privim din nou la ideea drepturilor de proprietate. Libertarienii cred în drepturile de proprietate asupra bunurilor (resurselor) tangibile. De ce? Care e caracteristica bunurilor tangibile care le face subiectul drepturilor de proprietate? De ce sunt bunurile tangibile deţinute în proprietate?

Cu puţină reflecţie vom vedea că raritatea acestor bunuri – faptul că poate exista un conflict între mai mulţi actori umani asupra acestor resurse – este ceea ce face posibilă deţinerea în proprietate. Chiar posibilitatea de conflict asupra unei resurse o transformă într-una rară, dând naştere nevoii de reguli etice care să guverneze utilizarea sa. Astfel, fundamentul social şi funcţia etică a drepturilor de proprietate este aceea de a împiedica conflictul interpersonal asupra resurselor limitate.[55] După cum scrie Hoppe:

„[D]oar ca urmare a existenţei rarităţii a existat vreodată problema formulării legilor morale; atâta timp cât bunurile sunt supra-abundente (bunuri „gratuite”), nu este posibil nici un conflict asupra folosirii acelor bunuri şi nu este nevoie de o acţiune coordonată. Astfel, rezultă că orice etică, corect concepută, trebuie să fie formulată ca o teorie a drepturilor de proprietate (i.e. o teorie a alocării drepturilor de control exclusiv asupra unor mijloace rare), deoarece doar atunci este posibilă evitarea unui conflict altfel inevitabil şi nerezolvabil.”[56]

Alţii care recunosc importanţa rarităţii în definirea drepturilor de proprietate sunt Plant, Hume, Palmer, Rothbard şi Tucker.[57]

Astfel, natura conţine lucruri care sunt din punct de vedere economic rare. Faptul că utilizez un astfel de obiect se află în relaţie conflictuală cu (adică exclude) utilizarea acelui obiect de către tine, şi viceversa. Funcţia drepturilor de proprietate este de a preveni conflictele interpersonale din cauza resurselor rare, prin alocarea proprietăţii exclusive a resurselor către indivizi specifici (proprietari). Pentru a îndeplini această funcţie, drepturile de proprietate trebuie să fie vizibile şi juste. În mod clar, pentru ca indivizii să evite folosirea proprietăţii deţinute de alţii, graniţa proprietăţii şi dreptul de proprietate trebuie să fie obiective (inter-subiectiv verificabile); trebuie să fie vizibile.[58] Din acest motiv drepturile de proprietate trebuie să fie obiective şi lipsite de ambiguitate. Cu alte cuvinte, „gardurile bune fac vecini buni”.[59]

Drepturile de proprietate trebuie să fie demonstrabile în mod just, la fel cum trebuie să fie şi vizibile, deoarece nu pot împlini funcţia de a preveni conflictele decât dacă sunt acceptate ca juste de către cei afectaţi de aceste reguli.[60] Dacă drepturile de proprietate sunt alocate pe nedrept, sau luate cu forţa, atunci e ca şi cum nu ai avea drepturi de proprietate deloc; avem iarăși doar o situaţie de putere contra dreptate, i.e. situaţia de dinaintea apariţiei drepturilor de proprietate. Dar, așa cum recunosc libertarienii, urmând exemplul lui Locke, doar primul ocupant sau primul utilizator al unei asemenea proprietăţi poate fi proprietarul ei natural. Doar regula aproprierii de către primul ocupant furnizează o metodă obiectivă, etică şi non-arbitrară de alocare a proprietăţii asupra resurselor rare.[61]

Atunci când drepturile de proprietate asupra mijloacelor rare sunt alocate conform regulii de apropriere a primului ocupant, graniţele proprietăţii sunt vizibile, iar alocarea este demonstrabil justă. Conflictele pot fi evitate cu asemenea drepturi de proprietate deoarece terţii pot vedea, şi astfel evita, graniţa proprietăţii şi vor fi motivaţi să facă asta deoarece alocarea este justă şi corectă.

Dar este cu siguranţă clar că, luând în considerare originea, justificarea şi funcţia drepturilor de proprietate, ele sunt aplicabile doar asupra resurselor rare. Dacă eram în Grădina Edenului unde pământul şi alte bunuri erau de o abundență infinită, nu exista raritate şi, drept urmare, nu aveam nevoie de reguli privind proprietatea; conceptul de proprietate ar fi golit de sens. Ideea de conflict şi ideea de drepturi nici măcar nu ar apărea. De exemplu, faptul că tu îmi iei maşina de tuns iarba nu m-ar priva de ea dacă aş putea să fac să apară alta într-o clipită. Luarea maşinii de tuns iarba nu ar fi „furt” în aceste circumstanţe. Drepturile de proprietate nu sunt aplicabile lucrurilor care sunt infinit de abundente, deoarece nu poate exista un conflict asupra acestor lucruri.

Astfel, drepturile de proprietate trebuie să aibă limite obiective și distincte, şi trebuie să fie alocate în conformitate cu regula aproprierii originale. Mai mult decât atât, drepturile de proprietate se pot aplica doar asupra resurselor rare. Problema drepturilor de proprietate intelectuală este că obiectele ideale protejate de aceste drepturi nu sunt rare; şi asemenea drepturi de proprietate nu sunt, şi nu pot fi, după cum vom vedea mai jos, alocate în concordanţă cu regula aproprierii originale.

 

Raritatea şi ideile

 

La fel ca maşina de tuns iarba ce se poate reproduce în mod magic, ideile nu sunt rare. Dacă eu inventez o tehnică pentru recoltarea bumbacului, folosirea acestei tehnici de către tine nu o va lua din proprietatea mea. Eu voi deţine în continuare tehnica (şi bumbacul). Utilizarea tehnicii de către tine nu exclude utilizarea ei de către mine; am putea amândoi să folosim tehnica mea pentru a recolta bumbac. Nu există raritate economică, şi nici posibilitatea unui conflict ca urmare a utilizării unei resurse rare. Astfel, nu este nevoie de exclusivitate.

De asemenea, dacă tu copiezi o carte pe care am scris-o, voi continua să am cartea originală (tangibilă) şi voi „avea” în continuare şi modelul de aranjare a cuvintelor care constituie cartea. Astfel, operele de autor nu sunt rare precum un teren sau o maşină. Dacă îmi iei maşina, eu nu o voi mai avea. Dar dacă îmi „iei” modelul unei cărţi şi îl vei folosi în vederea creării propriei tale cărţi fizice, voi continua să deţin copia mea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru invenţii sau pentru orice alt „model” sau informaţie pe care cineva o creează sau o are. După cum a scris Thomas Jefferson – care a fost inventator, precum şi primul Examinator al Brevetelor în SUA – „Cel care primeşte o idee de la mine, primeşte instrucţiuni fără să le scadă pe ale mele; la fel cum cineva care îşi aprinde lumânarea, primeşte lumină fără să mă lase în întuneric pe mine”.[62] Din moment ce folosirea ideii unei alte persoane nu o deposedează pe acea persoană de folosinţa ei, nu este posibil nici un conflict asupra folosirii acesteia; astfel, ideile nu reprezintă candidaţi pentru drepturile de proprietate. Chiar şi Rand a recunoscut că „proprietatea intelectuală nu poate fi consumată”.[63]

Ideile nu sunt în mod natural rare. Cu toate acestea, prin recunoaşterea unui drept asupra unui obiect ideal, cineva creează raritate acolo unde nu exista. După cum explică Arnold Plant:

„Este o ciudăţenie a dreptului de proprietate asupra brevetelor de invenţie (şi a drepturilor de autor) faptul că ele nu apar din raritatea obiectelor care sunt apropriate. Ele nu sunt o consecinţă a rarităţii. Ele sunt creaţia deliberată a legii şi, în timp ce instituţia proprietăţii private ne face să economisim bunurile rare, ducând … la utilizarea lor „în cel mai bun mod cu putinţă”, drepturile de proprietate asupra brevetelor de invenţie şi drepturile de autor fac posibilă crearea unei rarităţi a produselor apropriate, care nu ar putea fi menţinută în alt mod.”[64]

Bouckaert susţine că raritatea naturală este cea care dă naştere nevoii drepturilor de proprietate, şi că legislaţia din domeniul proprietăţii intelectuale este cea care creează o raritate artificială, nejustificabilă. După cum afirmă:

„Raritatea naturală este cea care apare din relaţia omului cu natura. Raritatea este naturală atunci când este posibil să ţi-o imaginezi înaintea oricărui om, instituţie sau aranjament contractual. Raritatea artificială, pe de altă parte, este rezultatul unor asemenea aranjamente. Raritatea artificială cu greu poate servi drept justificare pentru cadrul juridic care cauzează acea raritate. Un asemenea argument ar fi complet circular. Din contră, raritatea artificială este cea care are nevoie de o justificare.”[65]

Astfel, Bouckaert susţine că „doar entităţile naturale rare asupra cărora se poate exercita control fizic sunt candidaţi pentru” protecţia oferită de adevăratele drepturi de proprietate.[66] Pentru obiectele ideale, singura protecţie posibilă este cea care poate fi asigurată prin drepturi personale, i.e. contracte (mai multe despre acest subiect mai jos).[67]

Doar resursele tangibile rare pot face obiectul conflictului interpersonal, deci doar pentru ele drepturile de proprietate sunt aplicabile. Astfel, brevetele de invenţie şi drepturile de autor sunt monopoluri nejustificabile acordate de către legislaţie. Nu este surprinzător faptul că, după cum notează Palmer, „privilegiul monopolului şi cenzura stau, din punct de vedere istoric, la rădăcina brevetelor şi a drepturilor de autor.”[68] Acest privilegiu monopolist creează o raritate artificială acolo unde nu exista înainte.

Să ne amintim că drepturile de proprietate intelectuală le dau creatorilor de modele (patterns) drepturi parţiale de control – proprietate – asupra proprietăţii tangibile a tuturor celorlalţi. Creatorul unui model are proprietate parţială asupra proprietăţii tuturor celorlalţi, datorită dreptului său de proprietate intelectuală, deoarece el poate să le interzică acestora să efectueze anumite acţiuni cu proprietatea lor. De exemplu autorul X poate să îi interzică unui terţ, să spunem Y, să inscripţioneze un anumit model al cuvintelor pe propria pagină şi cu ajutorul propriei cerneli.


Aceasta înseamnă că, printr-o exprimare originală a ideilor, prin gândirea şi înregistrarea unui model original de aranjare a informaţiei, sau prin descoperirea unui nou mod de a-și folosi proprietatea (o reţetă), creatorul proprietăţii intelectuale devine instant, în mod magic, proprietar parţial asupra proprietăţii altora. Are un cuvânt de spus în legătură cu ce pot face alţii cu proprietatea lor. Drepturile de proprietate intelectuală modifică status quo-ul prin redistribuirea proprietăţii de la indivizii unei clase (posesorii lucrurilor tangibile) către indivizii altei clase (autori şi inventatori). Astfel, la o primă vedere, legislaţia proprietăţii intelectuale încalcă sau „ia” proprietatea de la cei care deţin bunuri tangibile, prin transferarea parţială a drepturilor de proprietate către autori şi inventatori. Această invazie şi redistribuire a proprietăţii trebuie justificată pentru ca proprietatea intelectuală să fie validă. Vedem, astfel, că apărarea utilitaristă nu reuşeşte acest lucru. Alte probleme în legătură cu apărarea bazată pe drepturi naturale sunt detaliate mai jos.

 

Creaţie vs. raritate

 

Am subliniat mai sus anumite inconsistenţe şi probleme ale teoriilor drepturilor naturale ale proprietății intelectuale. Această secţiune analizează în continuare problemele acestui tip de argumente, în lumina discuţiei precedente asupra importanţei rarităţii.

După cum am spus mai sus, anumiţi apărători libertarieni ai proprietăţii intelectuale, precum Rand, susţin că acţiunea de creare este sursa drepturilor de proprietate.[69] Acest lucru duce la o confuzie în legătură cu natura şi motivul existenţei drepturilor de proprietate, care rezidă în faptul de netăgăduit al rarităţii. Dată fiind raritatea şi posibilitatea corespondentă de apariţie a unui conflict în folosirea resurselor, aceste conflicte sunt evitate şi se atinge o stare de pace şi cooperare prin alocarea drepturilor de proprietate asupra acestor resurse. Iar scopul drepturilor de proprietate dictează natura acestor drepturi. Dacă regulile de alocare a drepturilor de proprietate servesc drept reguli obiective asupra cărora toţi pot cădea de acord în vederea evitării unui conflict, atunci nu pot fi părtinitoare sau arbitrare.[70] Din acest motiv, resursele nedeţinute ajung să fie deţinute în proprietate – apropriate – de primul posesor.[71]


Astfel, regula generală este că proprietatea asupra unei resurse rare poate fi identificată prin determinarea primului care a ocupat-o. Sunt mai multe modalităţi de a deţine sau ocupa o resursă şi mai multe modalităţi de a demonstra o asemenea ocupare, în funcţie de natura resursei şi a modului în care a fost folosită prima oară. Pot să iau un măr dintr-un pom sălbatic şi astfel să îl apropriez, sau pot să pun un gard în jurul unei parcele de teren pentru o fermă. Se spune uneori că o formă de ocupare este reprezentată de „formarea” sau „crearea” bunului.[72] De exemplu, pot să sculptez o statuie dintr-un bloc de marmură, sau să forjez o sabie din metal brut, sau chiar să „creez” o fermă pe o parcelă de teren.

Putem vedea din aceste exemple că actul de creaţie este relevant cu privire la proprietatea asupra unei resurse rare „create”, precum o statuie, o sabie sau o fermă, doar în măsura în care actul de creaţie reprezintă un act de ocupare, sau este altfel evidentă ocuparea. Cu toate acestea, „creaţia” în sine nu justifică proprietatea asupra lucrurilor; nu este nici necesară, nici suficientă. Cineva nu poate crea posibile resurse rare supuse posibilităţii de litigiu fără să folosească materia primă necesară creării lor. Dar aceste materii prime sunt rare şi fie le deţin, fie nu. Dacă nu le deţin, atunci nu deţin nici produsul rezultat. Dacă deţin materialele care întră în compoziţia produsului, în virtutea acestei proprietăţi deţin şi rezultatul final în care le transformă.


Să luăm în considerare forjarea unei săbii. Dacă deţin metal brut (deoarece l-am scos din pământul pe care îl deţin), atunci deţin acel metal şi după ce i-am dat forma unei săbii. Nu trebuie să mă bazez pe actul creaţiei pentru a deţine sabia, ci doar pe proprietatea asupra lucrurilor folosite în procesul de forjare a sabiei.[73] Şi nu am nevoie de creaţie pentru a putea să deţin materialele brute, deoarece le pot apropria prin exploatarea acestora din pământ şi astfel devin primul proprietar. Pe de altă parte dacă folosesc metalul tău în crearea sabiei, eu nu deţin sabia rezultată. De fapt, e posibil ca eu să îţi datorez daune pentru pătrunderea neautorizată pe proprietatea ta, sau pentru transformarea resursei tale.


Din acest motiv, creaţia nu este nici necesară şi nici suficientă pentru a stabili drepturile de proprietate. Accentul pus pe creaţie distrage atenţia de la rolul crucial al primei ocupări, ca regulă de stabilire a proprietăţii asupra bunurilor rare. Prima ocupare, faţă de creaţie sau muncă, este şi necesară şi suficientă pentru aproprierea resurselor rare nedeţinute.

Un motiv pentru accentul pus pe creaţie ca sursă a drepturilor de proprietate poate fi regăsit în atenţia pe care unii o acordă muncii ca modalitate de apropiere a unor resurse anterior nedeţinute. Acest lucru este evident în argumentul conform căruia cineva îşi apropriază o proprietate nedeţinută cu care îşi amestecă munca deoarece acesta îşi „deţine” propria muncă. Cu toate acestea, după cum bine subliniază Palmer, „ocuparea şi nu amestecarea muncii este modul prin care obiectele devin proprietatea cuiva”.[74] Prin concentrarea pe prima ocupare ca fundament al apropierii, în locul muncii, scăpăm de nevoia de a plasa creaţia ca izvor al drepturilor de proprietate, după cum fac obiectiviştii şi alţii. În schimb, drepturile de proprietate trebuie să fie recunoscute primilor veniţi (sau cesionarilor lor contractuali) pentru a evita problema omniprezentă a conflictului asupra resurselor rare. Creaţia în sine nu este nici necesară nici suficientă pentru a obţine drepturi de proprietate asupra resurselor nedeţinute. Mai mult decât atât, nu este nevoie să menţinem viziunea ciudată conform căreia cineva îşi „deţine” munca pentru a putea justifica deţinerea în proprietate a lucrurilor pe care le ocupă primul. Munca este un tip de acţiune iar acţiunea nu poate fi deţinută; mai degrabă este modul în care anumite lucruri tangibile (corpurile) acţionează în lume.


Problema apărării proprietăţii intelectuale pe baza drepturilor naturale se află în argumentul conform căruia deoarece un autor/inventator „creează” un „lucru”, el este „astfel” îndreptăţit să îl deţină. Argumentul pleacă de la premisa asumată că obiectul poate fi deţinut în proprietate; odată ce acest lucru este permis, pare natural ca „creatorul” acelei bucăţi de proprietate să fie proprietarul natural şi de drept al acesteia. Cu toate acestea, obiectele ideale nu pot fi deţinute în proprietate.

Din perspectivă libertariană, atunci când există resurse rare (ce pot fi deţinute în proprietate), identificăm proprietarul prin determinarea persoanei care a fost primul ocupant. În cazul bunurilor „create” (de exemplu sculpturi, sau ferme) uneori se poate asuma că persoana creatorului este şi primul ocupant în virtutea faptului că a combinat materiile prime şi a însuși actului de creaţie (aplicând un model asupra materiei, modelarea acestuia într-un obiect şi alte lucruri asemănătoare). Dar nu creaţia per se dă naştere proprietăţii, după cum am arătat mai sus.[75] Din motive similare, ideea lui Locke de „amestecare a muncii” cu o resursă rară este relevantă doar pentru că indică faptul că utilizatorul deţine în proprietate obiectul (deoarece obiectul trebuie să fie deţinut pentru a putea fi lucrat). Acest lucru se întâmplă nu pentru că munca trebuie răsplătită, sau pentru că noi „deţinem” munca pe care o efectuăm şi astfel deţinem şi rodul muncii. Cu alte cuvinte, creaţia şi amestecarea muncii cu resursa indică faptul că cineva a ocupat – şi astfel apropriat – o resursă rară nedeţinută.[76]


Prin concentrarea pe creaţie şi muncă, în detrimentul criteriului primei ocupări a resurselor rare, ca bază pentru dreptul de proprietate, susţinătorii proprietăţii intelectuale sunt tentaţi să pună accent pe importanţa „răsplătirii” muncii efectuate de creator, la fel cum teoria viciată a valorii a lui Adam Smith a condus la şi mai viciatele viziuni comuniste ale lui Marx asupra exploatării.[77] După cum am spus mai sus, pentru Rand drepturile de proprietate intelectuală sunt, într-un anumit sens, o răsplată pentru producerea unui lucru, adică pentru munca efectuată. Atât Rand cât şi alţi susţinători ai proprietăţii intelectuale bazate pe drepturi naturale par să adopte un amestec între drepturi naturale şi raţionamentul utilitarist, atunci când susţin că persoana care investeşte timp şi efort trebuie să fie răsplătită sau să beneficieze de pe urma efortului depus (de exemplu, Rand se împotrivea acordării brevetelor de invenţie şi a drepturilor de autor în mod perpetuu deoarece descendenţii nu au creat opera strămoşilor lor, astfel ei nemeritând nicio recompensă).[78]


Mai mult decât atât, într-un ciudat amestec al modului de gândire utilitarist cu cel bazat pe drepturile naturale, abordarea proprietăţii intelectuale din perspectiva drepturilor naturale implică faptul că ceva poate fi deţinut în proprietate dacă poate să aibă valoare. Dar, așa cum Hoppe a demonstrat în mod tranşant, cineva nu poate avea un drept de proprietate asupra valorii proprietăţii, ci doar asupra integrităţii fizice a acesteia.[79] În plus, multe „lucruri” definite în mod arbitrar pot dobândi valoare economică atunci când guvernul acordă un monopol asupra folosinţei bunului, chiar dacă bunul nu ar fi altfel o resursă rară (de ex. monopolul Serviciului Poştal asupra livrării scrisorilor).

Astfel, deoarece ideile nu sunt o resursă rară, în sensul că nu poate exista conflict fizic asupra folosirii lor, ele nu sunt subiectul drepturilor de proprietate proiectate pentru a evita astfel de conflicte.

Două tipuri de apropriere

 

Ce este rău în a recunoaşte „noi” drepturi de proprietate? La urma urmelor, din moment ce noi idei, creaţii artistice şi invenţii ne îmbogăţesc în mod continuu, ce e rău în a ne menţine în pas cu vremurile prin recunoaşterea unor noi forme de proprietate? Problema rezidă în faptul că, dacă sunt recunoscute drepturi de proprietate asupra resurselor care nu sunt rare, acest lucru înseamnă în mod obligatoriu reducerea în mod corespunzător a drepturilor de proprietate asupra bunurilor tangibile. Acest lucru se întâmplă deoarece singurul mod în care pot fi recunoscute drepturi asupra bunurilor ideale, în lumea noastră reală supusă rarităţii, este prin alocarea drepturilor asupra bunurilor tangibile. Pentru ca eu să beneficiez de un drept efectiv de tip brevet – un drept asupra unei idei sau asupra unui model de aranjare a materiei , nu asupra unei resurse rare – atunci trebuie să am o formă de control asupra proprietăţii rare a tuturor celorlalţi oameni.

De fapt, putem vedea că drepturile de proprietate intelectuală implică o nouă regulă în vederea obţinerii drepturilor asupra resurselor rare, care evită principiul libertarian al aproprierii. Pentru că, potrivit regulii aproprierii originale lockean-libertariene, primul ocupant al unei resurse rare anterior nedeţinute este cel care o apropriază, adică devine proprietarul ei. Un întârziat care preia controlul asupra unei părţi sau a întregii proprietăţi este doar un hoţ, deoarece proprietatea este deja deţinută. Hoţul propune efectiv o regulă nouă şi arbitrară pentru aproprierea proprietăţii care înlocuieşte regula primului ocupant, adică regula particularistă „eu devin proprietarul atunci când îţi iau bunul cu forţa”. Bineînţeles că această regulă nu este de fapt o regulă, şi este în mod evident inferioară regulii primului ocupant. Regula hoţului este particulară, nu universală; nu este echitabilă şi cu siguranţă nu este concepută în vederea evitării conflictelor.

Susţinătorii proprietăţii intelectuale trebuie să propună de asemenea o nouă regulă de apropriere care să suplinească, sau chiar să înlocuiască, regula primei aproprieri a primului ocupant. Trebuie să pretindă că există o a doua modalitate pentru ca un individ să ajungă să deţină proprietăţi tangibile. Susţinătorii proprietăţii intelectuale trebuie să propună o regulă de apropriere care sună asemănător cu: „O persoană care are o idee utilă sau creativă care poate ghida sau direcţiona pe cineva în folosirea


               Secțiunea 1 Rolul dreptului

Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind  implicat în fiecare act al vieţii noastre de toate zilele.  „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele mai neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de prescripţii juridice.”[1]

Toţi marii filozofi – Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel, au subliniat rolul normelor juridice în asigurarea progresului social şi promovarea echilibrului în relaţiile interumane, prin apărarea unor asemenea valori precum viaţa, onoarea şi demnitatea fiinţei umane, libertatea, proprietatea.

Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii,  asigură legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat[2] în acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social, control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în domeniul valorilor, un element de putere,  de influenţă, şi un element de organizare şi planificare socială.

În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la stabilirea unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.[3]

Secțiunea 2.  Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi  definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri, instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul dreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege  cum sunt valorificate atributele dreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

        a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice

Această funcţie se referă la faptul că  dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială, a tuturor  puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi organizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile specifice ale societăţii la un moment dat,  iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie nevoilor reale ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea  şi orientează raporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

b)  Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii

Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se aduce atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori,  dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a  conduitelor deviante.

c) Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d) Funcţia normativă

Aceasta  este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa  de a fi un mijloc eficace de organizare şi conducere socială.  Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul  şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi funcţii care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia preventivă, funcţia corectivă.

e) Funcţia educativă  priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor existente;  când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un raport juridic, studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.

f) Funcţia preventivă  vizează faptul că, prin simpla  incriminare a faptelor periculoase pentru societate, dreptul previne, opreşte,  prin avertismentul pe care normele sale îl conţin  tendinţele de încălcare a acestora.

g) Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării unei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

 

 

[1]Mircea Djuvara – Eseuri de filozofie a dreptului, p.83

[2] E. A. Ross

[3] A se vedeaPreambululDeclaraţieiUniversale a DrepturilorOmului, adoptată la 10 decembrie 1948

Dacă ți-a plăcut:

ApreciazăÎncarc...

Distribuie acest conţinut prin:

One thought on “Functiile Dreptului Informational Essay

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *